N-am putea intelege exact dimensiunile democratiei noastre de astazi, daca n-am cunoaste macar cateva din peripetiile alegerilor de altadata. Poate ca singurul merit al acestor evenimente a fost nasterea, dupa chipul si asemanarea lor, a capodoperei literaturii noastre dramatice: “O scrisoare pierduta”.

N-am putea înţelege exact dimensiunile democraţiei noastre de astăzi, dacă n-am cunoaşte măcar câteva din peripeţiile alegerilor de altădată. Poate că singurul merit al acestor evenimente a fost naşterea, după chipul şi asemănarea lor, a capodoperei literaturii noastre dramatice: “O scrisoare pierdută”. În rest, corupţia şi goana după posturi, vânzarea dregătoriilor şi intimidarea adversarului, stoarcerea profitului maxim… Exact ca în zilele noastre. Unii dintre ei aveau şi mult umor, ce-i drept, care ni-i face agreabili după scurgerea unui veac. De pildă, în calitatea sa de primar al Bucureştilor, Nicolae Fleva a luat o măsură – pe cât de ciudată, pe atât de justă: aceea de a

instala la intrarea în localul primăriei a unei urne pe care scria “Cutie în care se vor pune denunţurile împotriva funcţionarilor necinstiţi”. A doua zi a găsit peste 200 de denunţuri împotriva tuturor, inclusiv a lui însuşi! Iată-l și pe Nicu Filipescu, om politic conservator de o reală valoare, dar impulsiv şi teatral în unele situaţii. Pentru a induce în eroare poliţia liberală din Bucureşti şi din alte zone ale ţării, pleca în campania electorală… travestit. Trecea pretutindeni drept un om serios, vorbele sale aveau greutate, şi cu toate acestea lua cu sine o garderobă de detectiv, sau, mai degrabă, de comediant, din care nu lipseau perucile de diferite culori, bărbile, ochelarii fistichii…. Vine și ziaristul şi deputatul Constantin Bacalbaşa, care, în amintirile sale, se dovedeşte a avea cel puţin tot atâta umor ca şi fratele său, părintele lui Moş Teacă: “De la ora 9 dimineaţa până la ora 1, pe o frumoasă zi de ianuarie, plină de soare, am făcut vreo 25 sau poate 30 de vizite. Din cârciumă în cârciumă trecând, am perorat peste tot cârciumarului, cerându-i votul, şi peste tot a trebuit să ciocnesc paharul şi să beau cuprinsul. Timp de 4 ore am băut vreo 30 pahare de toate felurile de poşirci: vin alb, vin roşu, vin tulbure, vin cu sifon, pelin, profir etc. Şi cu cât beam şi vorbeam, cu atât mi se usca gâtlejul mai tare. Neobicinuit cu acest regim, mă credeam pierdut de stomac. Dar niciodată nu m-am simţit mai bine ca după această propagandă. Aviz Facultăţii de Medicină!”. O figură comico-sinistră făcea şi deputatul Bogdan-Piteşti, care, în alegerile din vara lui 1898, i-a amăgit pe ţăranii din judeţul Olt cu două falsuri demagogice: pe unde mergea pretext că e fiul natural al lui Alexandru Ioan Cuza şi că îi va împroprietări în curând pe alegători. Specularea brutală a acestor simţăminte dragi ale sătenilor a dus la grave tulburări sociale în acea zonă a ţării. Fireşte, nedemnul om politic, care umbla cu portretul lui Cuza în sân şi cu o icoană făcătoare de minuni, a fost arestat, dar în tradiţionala deja lipsă de fermitate şi de moravuri de pe la noi, a fost pus imediat în libertate. Într-o întâlnire electorală din Râmnicu Sărat, politicianul ţărănist D. R. Ioaniţescu s-a adresat astfel alegătorilor: “Iubiţi râmniceni sărați!”. Ba mai mult, la o altă întâlnire, acelaşi politician, a mai lansat o perlă: “Munca şi igiena socială sunt cele trei coloane vertebrale prin care respiră creierul unei naţiuni”. Aşa să fie, mon cher!…(Horatiu Serb)