(care ciripeau ca la ”Cântarea României”, de parcă tărăboanța economiei naționale o luase iarăși la deal!) îl găsi pe Nastratin tolănit pe verdeață, fără griji și fără bani. Era pus pe fapte mari, dar, deocamdată, se rezuma să ronțăie, gânditor, un fir de păpădie. Câțiva pași mai încolo, măgarul din dotare rumega un smoc de iarbă proaspătă din Columbia, holbându-se la un poster de colecție (”Orășelul Copiilor – Raiul Pedofililor!”),pe care îl decupase din singura revistă pe care o citea (pe laptop!), spre a-l înrăma la un meseriaș orb (care-și pierduse vederea și îndemânarea într-un bordel din Amsterdam).

”S-a stricat lumea!” – constatară la unison, în consonanță magnetică, Nastratin și măgarul. ”Unde s-au dus oamenii de bun gust?!”… Să nu mâncați oameni! Nastratin, deși trecut prin ciur și prin dârmon, rămăsese oarecum tâmp auzind o istorisire depănată cu o zi înainte, mai mult într-o doară (cu gura știrbă și plină de carii!), de un moșuleț, care, deși nu avea toate țiglele pe casă, insista să facă lungi și halucinante conversații în mijlocul drumului. Măgarul asistase pasiv și plictisit la un taifas cam lipsit de noimă. Bătrânelul îl bătea la cap pe Nastratin (care căsca întruna, așa, de-a-ndoaselea, cum stătea călare pe măgar!) că, cică, într-o bună zi, la prăvălia unde se făcea că lucrează fiu-su (zică-se, inginer!), se prezentară la interviul de angajare… doi canibali! Managerul de la Resurse Umane, om cu principii (purta ziua costum la trei rânduri și noaptea port-jartier!) nu vru să-i angajeze nici în ruptul capului, însă, până la urmă, se lăsă înduplecat (în urma unui santaj sexual, realizat prin interpuși!), cu o singură condiție: ”Să nu mâncați oameni!” Cei doi canibali acceptară (cu degetele încrucișate, la spate!) condițiile fixate și, o vreme, lucrurile merseră destul de așa-și-așa. Însă, după vreo câteva luni, colegii sesizară că o secretară (fâșneață foc, dar și rea de muscă cât încape!) dispăruse ca la ”Hocus-Pocus!”. Se declanșă o anchetă internă (coordonată cu simț de răspundere, prin satelit, de un vicepreședinte care făcea băi de nămol în Maldive!). Toată firma fu răscolită cu susul în jos. Nu scapă nici un fir de praf nemutat de la locul lui și, finalmente, fură luați la întrebări canibalii. Nici unul nu recunoscu nimic (ba chiar se jurară, pe roșu: ”S-o mănânc pe mama dacă mint!”), negară cu tărie ore în șir, se zbătură și zbierară ”Nu și nu!”, însă, când se întunerici, sub imperiul unei fobii mistico-psihanalitice, unul dintre canibali admise spășit: el o mâncase pe secretară! Se făcu careu în ograda prăvăliei, vicepreședintele din Maldive dictă sancțiuni prin videoconferință, în timp ce o blondă planturoasă îl agresa sexual, cu un cocktail ”Fructul Pasiunii”. Bref: canibalul fu dat afară în șuturi, iar în puținele secunde cât îl petrecu afară din unitate, celălalt canibal îl bruftului scurt și apăsat: ”Nenorocitule, ce te-a apucat să mănânci secretara? Dacă făceai ca mine, erai bine-mersi: de săptămâni întregi, mănânc numai ingineri și, slavă cerului, nimeni nu le-a simțit lipsa!”… Măgarul vorbitor Despărțindu-se de moșul insistent și logoreic (care, cu imaginația lui bolnavă, ar fi trebuit băgat de mult la sanatoriu!), Nastratin îmboldi măgarul și purceseră la drum, până ce le ieși în cale un han. Cu gând de înnoptare, intrară hotărâți la căldurică și comandară: pește la carton și bere vărsată. După primul butoiaș, Nastratin, bine dispus, proclamă cu voce ridicată: ”Am un măgar super-deștept!”. Nici o reacție în taverna mohorâtă. După câteva minute, spuse, și mai tare: ”Măgarul meu este cel mai inteligent măgar din lume!”. Mesenii se uitau deja urât la el. Nastratin le trase o uitătură piezișă, își făcu curaj și, cu limba ușor împleticită, aproape că strigă: ”Măgarul meu vorbește!”. Vreo doi cheflii se rățoiră și chiar îl amenințară cu bătaia: ”Bine, bre, chiar ne crezi tâmpiţi?! Cum să vorbească un animal?” Cu un calm olimpian, Nastratin se ridică de la masă: ”Hai să facem o prinsoare! O să-i pun  o întrebare şi, dacă nu răspunde, mă scoateţi de aici în şuturi. Dar, dacă răspunde, bem, mâncăm și dormim la han pe cheltuiala voastră!”. Toți fură de acord cu prinsoarea, iar Nastratin se întoarse către animal: ”Măgarul meu drag, cum se numește fâșia aceea din piele cu care te mân eu?” La care măgarul privi senin în ochii lui Nastratin și spuse: ”I-ha! I-ha!”. Mesenii, turbați, îl evacuară pe Nastratin cu palme și ghionturi. Măgarul îl urmă. Și, așteptând noaptea de primăvară sub un copac de la marginea drumului, se dădu pe lângă Nastratin, întrebându-l angelic: ”Așa-i că trebuia să fi răspuns <<căpăstru>>?”. (Text publicat în revista ”NASTRATIN”, nr. 3, aprilie 2011)

• < Prev
• Next >